Marian Drăgan şi Florin, fratele mai mare al Andreei

Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Dincolo de perdeaua care ţine loc de uşă, în camera slab luminată, cu tencuială nefinisată şi o carpetă uriaşă, colorată fantezist, ce ţine loc de bun venit, un băieţel de câţiva ani, iţit dintre faldurile plapumei groase prin care înoată cu greu, ne priveşte cu ochii măriţi de curiozitate şi spaimă. E Florin, fratele mai mare al Andreei, căreia îi seamănă izbitor. El e sănătos, slavă Domnului, i-am făcut toate analizele, oftează în cor bătrânii casei, opriţi o clipă din treburile de fiecare zi ale gospodăriei sărace, dar îngrijite, curate, a familiei Drăgan de la Ipoteşti. A, cum să nu îl ştiu pe Marian, mergeţi înainte şi faceţi la dreapta, vreo trei sute de metri, vedeţi că numele lui e scris pe poartă, ne îndrumase mai devreme în piaţeta ce pare a fi centrul comercial al comunei, de la volanul unei dacii complet ruinate, paradox al naturii şi adevărată sfidare a legilor tehnicii, un flăcău în putere, cu obraz tăbăcit şi ochi umezi, văcoşi. E încă dimineaţă, dar oamenii par deja sleiţi. De muncă, de timp, de necazuri. Sunt încă în doliu, au îngropat recent o rudă care a bolit mult şi urât înainte să piară. Dar nu staţi în picioare, luaţi loc aici, pe pat, ne îndeamnă, în cor, gazdele. În braţele tatălui său, Florin, acum relaxat, bombăne mărunt către el însuşi şi îşi încrucişează complicat degetele fragede şi dolofane. Afară, pe sub fereastra deschisă, aliniaţi regulamentar în coloană, sub privirile îngăduitoare şi plictisite ale unui câine cenuşiu, lăţos, ostenit sub greutatea anilor şi lanţului care i-a sfărâmat existenţa, vreo zece boboci de raţă deja măricei patrulează milităreşte pe urmele mamei lor, asemeni roboţeilor cu arc porniţi haihui, legănat şi comic, în căutarea marilor adevăruri ale copilăriei, către o destinaţie doar de ei cunoscută, prin lumea frustă şi străină de durerea morţii în care, de multe ori, visăm să ne întoarcem.

150.000 de euro
Fetiţa lui Marian Drăgan, Andreea Valentina, de un an şi două luni, e grav bolnavă. Sindrom hemofagocitic familial. După naştere, copila plângea încontinuu, era agitată, dădea semne în tot locul că lucrurile, cu ea, nu sunt deloc în regulă. Tot mai înspăimântaţi, părinţii au dus-o la spital, la Slatina. Cei de acolo au pipăit-o pe toate părţile, s-au scărpinat după ureche, au controlat-o din nou, s-au sfătuit îndelung, însă nimic. O fi asta, o fi aia? Nimeni de aici n-a înţeles ce se întâmplă în realitate cu Andreea. Şansa familiei Drăgan s-a numit Diana Alaxandru, un medic de la Slatina care a auzit de suferinţa micuţei prin intermediul sorei lui Marian. A cerut mostre de sânge şi le-a trimis imediat la o clinică specializată din străinătate, pentru analize, de unde a primit diagnosticul corect, dar şi o sentinţă teribilă. Pentru a trăi, Andreea are nevoie urgentă, necondiţionată, de celule STEM. Transplantul, însă, costă enorm, 150000 de euro, şi se realizează în Spania sau Elveţia.

Un mic suflet
Primul copil al lui Marian, un băieţel, a murit în 2006, răpus de boala descoperită acum şi la Andreea. Ceva cumplit, poate un blestem, se ţine scai de familia Drăgan. Ceva ce trebuie să înceteze. Lupta celor doi oameni cu implacabilul a început. Andreea este internată, de aproape un an, la Fundeni, unde i se administrează gamaglobulină, iar mama ei, încă în concediu de maternitate, s-a mutat practic la Bucureşti, unde îşi veghează fiica zi şi noapte. Vine rar la Ipoteşti, cât să-şi vadă părinţii, apoi o zbugheşte înapoi, către camera de spital unde o aşteaptă un mic suflet, frântură de chin cosmic, a cărui zbatere te face să te întrebi dacă nu cumva binele, Dumnezeu însuşi, este cea mai mare iluzie a umanităţii.

Formular-tip pentru viaţă
Marian lucrează la Slatina, unde câştigă vreo opt milioane pe lună. Nu ajung nici de navetă şi grămada de cheltuieli curente ale casei. Iar părinţii lui sunt pensionari într-o ţară nenorocită. Ce bani de transplant, ce zeci de mii de euro? Nici pomeneală. S-a gândit să vândă ceva. Degeaba. Nici dacă şi-ar da viaţa, toţi anii pe care îi mai are de trăit, n-ar strânge cât are nevoie pentru a o păstra pe Andreea. Atunci ce să facă, să o piardă şi pe ea? Să abandoneze? Să treacă din nou, resemnat, prin grozăvia de acum patru ani? Nu. Direcţia de Sănătate Publică, la care a alergat cu speranţă şi încredere, l-a ascultat încruntată, apoi i-a înmânat competent şi responsabil un formular-tip, cum îl numesc, savant, funcţionarii Direcţiei, pentru efectuarea unui transplant de celule STEM. I-au cerut să scrie el acolo, pe hârtiile albe cu tabele stufoase, nu ştiu ce. Prea complicat pentru cineva care vede viaţa în felul lui. L-a ajutat Anca Coliţă, medicul Andreei de la Fundeni, care l-a completat şi l-a trimis unde trebuie.

Iluzii
Rămân însă cei 150.000 de euro. De unde să-i adune? A bătut degeaba, în idealismul său naiv, la uşile companiilor de telefonie mobilă, care, în reclamele stupide de la televizor cu domnişoare sulemenite care-şi dau ochii peste cap extaziate şi bete de fericire, par bogate, calde, sensibile. A trecut şi pe la instituţiile care reprezintă autoritatea supremă, statul, în judeţ. Vai de capul lor. Rămân fundaţiile umanitare, acest ultim refugiu, iluzoriu şi trecător, din calea disperării. Nu a strâns, până în clipa de faţă, nici un ban. Nimeni nu are, nu poate sau nu vrea. E sărăcie, domnule. E criză. Recesiune. A făcut, cum l-a învăţat cineva, conturi la bancă, în lei şi euro. Iată-le. În lei: RO53RNCB0700093376700001. În euro: RO26RNCB0700093376700002. Şi a venit la noi, la redacţie, ca să ne roage să le facem publice şi să spunem lumii povestea tristă a unui om pe care, credincioşi aceluiaşi Dumnezeu care a îmbolnăvit de moarte o fiinţă ce n-a avut vreme să păcătuiască, suntem datori să-l ascultăm şi, atât cât putem, să-l ajutăm.