Înainte de 1939, România era cel mai apropiat aliat al Republicii Polone, țară considerată încă apropiată Poloniei din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, al culturii artistice și politice și al calității forțelor sale armate. Cu toate acestea, diferențele reale au fost – și sunt încă – foarte mari, așa cum demonstrează politica externă haotică și ineficientă a Bucureștiului de la începutul anilor 1930 și 1940.

România este una dintre cele mai tinere țări din Europa – a fost fondată în 1878 din pământuri furate din Imperiul Otoman. Regatul României de atunci trebuia să găzduiască vlahii, moldovenii și ardelenii. Pentru a grăbi procesele de unificare, a fost creată și limba română: dialectele au fost standardizate, influențele slave au fost eliminate și înlocuite cu neologisme bazate pe latină și română. Limba franceza. Punctul culminant al procesului a fost schimbarea numelui națiunii: cuvântul „Romney” a fost înlocuit cu „Romney” – romani. Propaganda oficială de stat urmărește originile națiunii până la vechii romani (deși leagănul său erau mai degrabă regiunile Albaniei și Serbiei de astăzi).
Contactele cu țările romantice – în special Franța și Italia – au rămas foarte strânse. Atât de mult încât, în timpul Primului Război Mondial, românii au rupt alianța cu Habsburgii și au atacat Austro-Ungaria în vara anului 1916, în timpul bătăliei de la Verdun. Totuși, atacul s-a încheiat cu eșec și înainte de iarnă românii au fost nevoiți să evacueze partea de vest a țării și să folosească asistența militară din partea rușilor. După izbucnirea Revoluției bolșevice, ei au rămas singuri și au semnat un acord de pace separat cu Puterile Centrale. Și-au salvat suveranitatea, dar cu un cost economic și politic foarte mare. Acesta nu a fost sfârșitul războiului mondial pentru ei: în noiembrie 1918, au schimbat din nou tabăra și au atacat austriecii și ungurii.
Implementarea unei astfel de „realpolitik” oportuniste a adus succes românilor. Au capturat Basarabia din Rusia, Transilvania din Ungaria și sudul Dobrogei din Bulgaria. Au unit aproape toate ținuturile în care au trăit românii și au creat „Romțnia Măre” sau „România Mare”. Desigur, acest lucru a stârnit ura vecinilor lor, iar ei nu numai că le-au luat pământurile, ci i-au „romanizat” pe maghiari, germani, bulgari și ruteni care locuiau acolo. În anii 1920 și 1930, nicio altă țară nu se baza pe superioritatea militară față de vecinii săi la fel de mult ca România.

Fortele Armate Romane

La sfârşitul anilor 1930, armata română avea 21 de divizii de infanterie, 3 brigăzi de munte şi 3 divizii de cavalerie. Erau subordonați Corpului 7 Armată.
Alianța Polono-Română a fost semnată în 1921, sub forma unui acord politic și a unui acord militar. Ea și-a asumat o apărare comună împotriva atacului sovietic, sau mai precis – protecție împotriva „unităților paramilitare nemarcate” – împotriva oricărei agresiuni din Est. Ambele părți ale coaliției urmau să trimită pe frontul comun cel puțin 17 divizii de infanterie și două divizii de cavalerie, precum și 20 de escadroane aeriene fiecare cu 10 avioane. Divizia 8 Infanterie și cel puțin o divizie de infanterie urmau să opereze pe frontul din mlaștinile Polesi până la Iași – capitala Moldovei de atunci. De asemenea, se presupunea că românii vor putea prelua comanda forțelor poloneze care luptă în zona de frontieră de la sud de râul Nistru.
Vecinii credeau că potențialul armatei romane era mai mare decât era în realitate. Conform datelor serviciilor secrete germane din Criza din Sudetele din 1938, numărul forțelor române a fost de 186.000 în timp de pace (22 de divizii de infanterie, 3 Bajor, 3 Dkaw) și 1.600.000 după mobilizare (ID 34th, 5th Dkaw). În timp ce cifrele păcii au fost estimate corect, cifrele de război au fost supraestimate cu o treime. În timpul războiului, armata română urma să fie formată – conform germanilor – din 195 batalioane, 116 escadroane, 323 baterii de câmp, 43 baterii grele, 16 baterii antiaeriene și 800 de avioane. Aceste cifre au fost exagerate, mai ales când a fost vorba de artilerie și aviație. De asemenea, polonezii au apreciat armata română ceva mai sus decât merita.