Cu cât flacăra este mai strălucitoare, cu atât umbra este mai întunecată. Dacă măsurăm succesul unei regie cinematografică prin numărul de premii, primirea critică sau prezența la festivaluri de primă clasă, Noul Val românesc este probabil unul dintre cele mai importante fenomene din istoria cinematografiei. Dar istoria succesului său este și povestea eșecului tehnic al sistemelor de producție mai bogate din Europa Centrală – din Cehia prin Ungaria până în Rusia. Acum aproape cincisprezece ani, Cristi Puiu și-a deschis propriul magazin „Marfa este rea” Un nou capitol în cinematografia europeană. Câțiva ani mai târziu, Corneliu Porumboiu și Radu Munteán au cântat cori când Cristian Mungiu a câștigat Palme d'Or pentru filmul său. „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”. Acum toți se întâlnesc regulat la Cannes – uneori în competiția principală, alteori în divizii laterale importante, dar întotdeauna la un nivel înalt. Aceștia din urmă vor veni la New Horizons anul acesta și vor conduce ateliere principale. Cinematograful său continuă eroziunea societății romane – obișnuită cu autoritatea coruptă, împăcată cu patronajul, sfâșiată între un trecut dureros și un viitor și a cărei responsabilitate a fost prematur abdicată unei noi generații.

Ultimul film al lui Mungiu, câștigător al premiului pentru regie la Cannes „Burlac”Începe cu o fotografie fixă ​​a unei străzi din orașul românesc Cluj. Camera atârnă deasupra trotuarului, urmărind trecătorii de la o distanță sigură, fără sărbătorind niciun detaliu, fără să văd pe nimeni ca pe un erou. După tăiere, suntem deja în apartament. Auzim un trosnet, o piatră cade de la fereastră și într-o clipă apare în cadru Romeo – un medic bogat a cărui singură ambiție este să-și propulseze fiica în marea lume (a se citi: occidentală), chiar și în lume. Costul autodeteriorării morale și etice. Prin această cale ajungem din exterior spre interior; De la general la specific; De la panorama peisajului rural, oraș și o stradă până la drama privată. Acest scurtmetraj este esența cinematografului mungiu, precum și prezentarea estetică a întregului New Wave. Acest trend nu tentează privitorul cu folclor, ci mai degrabă ne ancorează într-o realitate nelluminată. Cine se împacă cu istoria fără să cânte jurnalistic și, în sfârșit – care face din perspectiva subiectivă una dintre principalele sale virtuți. Potrivit lui Mungiu, acceptarea unei perspective divine este nedreaptă și nefirească, echivalentă cu acordarea autorului de monopol asupra adevărului. Nimic anormal. Poate că toți cineaștii care cochetează cu neorealismul își refuză ei înșiși și privitorului privilegiul cunoașterii absolute.

Menționat „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”Pe lângă un clip produs ca parte a unui film de novelă „Poveștile Epocii de Aur” Și comedie „vestul”Conține un diagnostic satiric al realității comuniste. Primul panou a subliniat groază, în timp ce panourile ulterioare au evidențiat comedia, dar toate au condamnat efectiv absurditățile. Mungiu, care a fost în mare parte responsabil pentru succesul său, nu a denigrat „Epoca de Aur”, ci a arătat-o ​​mai degrabă ca pe un moment de impas moral, în care întreaga dinamică a relațiilor personale a fost modelată în conflict cu sistemul politic. eroina „4 luni…” Și-a dorit un avort, ceea ce a pus-o inevitabil pe un curs de coliziune cu actorii din subteran – călătoria ei sumbră s-a încheiat la o cascadă unde a coborât fătul mort. Faptul că Mungiu „a câștigat” simpatia telespectatorului s-a datorat, desigur, aptitudinilor regizorului, dar a fost posibil datorită folosirii unor toposuri relevante; Ea este una dintre primele sale eroine care a căzut în capcana nepotismului și s-a implicat într-o rețea de dependențe și tranzacții discutabile din punct de vedere moral. Astăzi Romeo preia conducerea. S-au schimbat multe, playerele Blu-ray au apărut în case, datorită rețelelor sociale, structura socială s-a schimbat vector, devenind orizontală, dar obiceiurile din timpurile tiraniei rămân încă. Mungiu este un regizor prea inteligent pentru a da vina pe o entitate imaginară sub forma „naturii umane”. Mai degrabă, este rezultatul erorilor din sistemele de învățământ ulterioare și al stagnării între generații.

Cunoaștem inspirațiile nobile: de la Noul și Vechiul Val, prin neorealismul italian, până la cinematografia franceză și cinematograful direct britanic. În plus – așa cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri – un mit fondator sub forma unei confruntări cu „concretitatea” cinematografiei românești. Bătălia împotriva „cinematului popei” pare să fi fost o temă constantă în biografiile cineaștilor europeni, dar – spre deosebire de francezii care au condus-o la nivel artistic – românii au transferat această bătălie la nivel ideologic. Unul dintre profesorii lor a fost emigrantul Lucien Pintilly, o icoană a cinematografiei de autor în stil francez și un artist care nu și-a murdărit mâinile în colaborare cu guvernul Ceaușescu. Întâlnirea cu situația post-revoluționară trebuie să fi fost un șoc pentru cineaști, în special pentru cei care – precum Boyo sau Kalin Peter Netzer – și-au făcut studiile artistice în străinătate. Cu toate acestea, a condus la necesitatea documentării vieții de zi cu zi, concentrându-se pe obișnuit, evitând metaforele cuprinzătoare și desenând – în noul spirit realist – „de pe stradă”. Nu întâmplător filmele lui Mungiu sunt inspirate din comunicate de presă și se nasc din poveștile pe care le-a auzit. Nu întâmplător regizorul are obiceiul de a scoate evenimentele principale din cadru și îi place să folosească elipse. În cinematograful lui întârziem adesea. Ceea ce este important s-a întâmplat deja, deoarece luarea unei poziții s-a dovedit a fi mai dificilă, iar directorul a atribuit în continuare problema. Acest lucru este evident chiar și în cel mai slab film al său, care a câștigat un premiu la Festivalul de Film de la Cannes „Peste dealuri”Unde două femei se întâlnesc în spatele zidurilor mănăstirii – Vojcitta, care îl caută pe Dumnezeu, și Alina, care este îndrăgostită de prietena ei. Inspirat din povestea adevărată a unui tragic exorcism într-o mănăstire moldovenească, filmul este puțin prea grosolan pentru gustul meu, dar Mungiu este mereu atent să nu rănească niciuna dintre „țintele moi” – nici așezământul bisericesc opresiv, nici Vojcitta, care se clătina pe marginea nebuniei.

Firește, întrebarea pe care ne-am pus-o acum cinci, zece, cincisprezece ani – în ciuda numeroaselor succese ale cinematografiei autohtone – revine ca o întoarcere în urmă: De ce românii domină cinematografia de artă în regiunea noastră? Este vorba de o execuție sigură și „ieftină” a poeziei care se dovedește a fi un răspuns la un sistem de producție defectuos? Sau poate pentru că unii membri ai grupului, condus de Mungiu, s-au implicat în munca de bază, ducându-și filmele în toate părțile țării? Sau despre a rămâne pe pământ și a nu purta povara tradițiilor romantice? Într-un interviu cu Filmweb (puteți urmări interviul Aici) Mungiu a propus să înlocuiască toate premiile Festivalului de Film de la Cannes cu venituri de box office. Dacă în spatele ei nu ar fi existat o filozofie compozițională puternică, cuvinte precum cochetărie ar fi fost luate. Pentru că dacă ceva ne lipsește în Polonia, acesta este pragmatismul luptei spre măreție.