Moarte, boală, crize maritale, conflicte generaționale – de unde le cunoaștem? Cinematograful polonez contemporan ne invită adesea în case și apartamente obișnuite, unde dramele și tragediile de familie domnesc suprem. Uneori puteam recunoaște problemele aflate la îndemână, alteori cunoșteam un vecin, un prieten sau o rudă care a suferit un calvar similar. A fost și mai rău când a fost vorba de evaluarea sau apărarea poveștilor pe ecran pline de stereotipuri, simplificări și estetism. Similar cu drama socială britanică, apoi cu Noul Val românesc, creatorii polonezi nu au avut de obicei succes. Lukasz Grzegorzek („Viața mea minunată”) și Piotr Domalewski („Departe de aici”) au contribuit foarte mult, întrucât primul a demistificat imaginea unei familii și a unei comunități de oraș mic, iar cel de-al doilea a analizat impactul migrației și separării economice asupra starea multor case de-a lungul râului Vistula. Cum s-a regăsit celebra realizatoare de documentar Beata Dzijanović în contextul fenomenelor discutate? În „Shrępy”, doar al doilea film al ei, auzim vocea unui regizor încrezător și simțim o conștientizare a capcanelor convențiilor realiste.
La urma urmei, filmul spune o poveste simplă, binecunoscută, despre prăbușirea familiei, a memoriei și a corpului. Adam (Michał Żurawski), profesor de istorie, locuiește cu iubita sa soție Bogna (Agnieszka Radzikowska) și fiica Zoja (Pola Król) în Gliwice. Tatăl său Gerard (Grzegorz Przybyl) predă la universitatea politehnică locală și este un profesor respectat care împărtășește dragostea sa pentru munte și schi cu fiul său. Personajul principal își dă repede seama că tatăl său începe să se îmbolnăvească, iar medicul pe care îl cunoaște îi sugerează că are boala Alzheimer. Din simțul responsabilității și al independenței nesăbuite, Adam va refuza să-l trimită pe Gerard la centrul de îngrijire și va determina pacientul să devină dizabil. Consecințele acțiunilor sale ar fi mai grave decât și-a imaginat vreodată.

Deci avem un complot, personaje și relații clar scrise, și o lume prezentată care seamănă cu realitatea din afara ferestrei. Cu toate acestea, Dzianowicz exorcizează adevăratul coșmar al cinematografiei poloneze, adică „micul realism”, prin observarea răbdătoare și perspicace și naturalismul comportamentului, gesturilor și dialogurilor. Nu trebuie să suspendăm neîncrederea în timp ce participăm la cine de familie, ascultăm argumentele din ce în ce mai puternice ale lui Adam și Bogna și chiar aruncăm o privire în baia și dormitorul cuplului. Corpul și sexul nu sunt subiecte incomode aici, pentru că Dzianowicz și echipa ei tratează camera ca pe un partener, nu ca pe un străin. Forma nu ne împiedică să urmărim dramele în creștere – regizorul nu răcește cu forță culorile ecranului, nu manipulează lumina și nici nu scapă într-un cadru îngust. El se concentrează în schimb pe confidențialitatea și transparența jurnalistică, precum și pe doza potrivită de informații și pe emoția puternică, copleșitoare. Nu este o artă să arunci asupra personajelor cele șapte plăgi ale Egiptului și să creezi o imagine pornografică a suferinței care va atrage, desigur, cei mai sensibili spectatori. Shreds preferă micile momente de teroare și incertitudine, cum ar fi atunci când Gerard își pierde claritatea mentală și se lovește de soțul care râde. O scenă aparent banală, dar în realitate arată un om lipsit de apărare ciocnind o persoană (ne)familiară, cineva a cărui reacție nu o putem prezice sau evalua rațional.

Autoarea pune în prim plan relația dintre tată și fiu și, de asemenea, se eliberează de cătușele cinematografiei feministe. Ea este interesată în primul rând de imaginea lui Adam – un bărbat de vârstă mijlocie care pare să controleze o situație foarte dificilă. Eroul, care a fost crescut în moduri conservatoare, simte o responsabilitate și o provocare pe umerii săi. Cum se poate reconcilia îngrijirea unui tată slab, munca cu normă întreagă și menținerea vieții de familie? Pesimismul și amărăciunea pe care le simte Strasby provin nu din a-și pune mâinile neputincioase asupra soartei pacienților și a celor dragi, ci din dezvăluirea completă a nedorinței unor oameni ca Adam (ca noi?) de a se schimba. Schimbări în sistemul tradițional de roluri, atitudinea față de ajutorul extern și limbajul conversațional cu femeile care se simt amenințate fizic în mod diferit. Dar, în acest context, merită să-l criticăm pe Dzianowicz, care dedică prea puțin spațiu clarificării relației dintre Bogna și Girard înainte de debutul bolii Alzheimer. Eroina suferă o traumă profundă și de lungă durată din partea socrului ei și nu poate vedea în el nici măcar urme ale fostei sale personalități. Fragmente de amintiri și fotografii vechi nu sunt suficiente. Ca să nu mai vorbim de afirmațiile lui Adam. Soțul se dovedește a fi mai emoțional decât soția, iar regizorul joacă cu pricepere pe diviziunile de gen stereotipe.

Actorii acoperă micile crăpături din scenariu, iar ecranul nu este plin de o galaxie de stele. Michal Sorawski („Regele”) este perfect în rolul lui Adam, subliniind talentul său versatil și condiția fizică supremă, dar este susținut de alții. Grzegorz Przybył, care a câștigat un premiu la Gdynia, se bucură de actoria sa fizică și viscerală, Agnieszka Radzikowska aduce un element de feminitate hotărâtă și conștientă de sine, iar Pola Król oferă adolescenților lejeritate, umor și inocență. Dzijanović știa foarte bine că, dacă dorea să creeze un cinema universal, non-obiectiv, trebuia să lase deoparte denumirile mai populare asociate unui tip de personaj și situație. Acesta este ceea ce face ca „logodurile”, care se desfășoară în principal în spații închise, să fie atât de apropiate și emoționante. Am admirat recent filmul lui Florian Zeller „The Father”, astăzi putem vorbi despre boala Alzheimer și efectul ei destabilizator asupra familiei în raport cu titlul polonez. Deși declarația lui Dzijanovic este departe de a fi un film educațional, ne permite să ne privim în oglindă și să învățăm multe despre noi.